miercuri, 11 mai 2016

Oameni si Fluturi

Hei! Sunt aici!
.... ce ziceai? Mergem sa mancam ceva?
Ai zis ca vrei la italieni, nu?
Nu stiu. Tu unde ai vrea?
(Sunt aici! Ma vezi?)
 
Astazi a iesit din mine
Izbindu-se de un geam
Un fluture negru tivit cu alb
 
Ce stranie amintire
Parca dintr-o alta lume
 
Parea foarte tanar si plin de viata
Zbura cu incredere si un pic de aroganta
Si pun pariu ca in sinea lui chiar considera
Ca s-a trezit in cea mai frumoasa dimineata ce se poate intampla
 
Nu parea sa-i pese de insingurare
Preocupat sa zboare prin padurea mare
Orientarea nu era o problema presanta
Orice floare parand sa fie
In mod egal de interesanta
Nu-i pasa foarte tare nici de culoarea proprie
In mod normal teribil de improprie
Cred ca nu s-a intrebat nicio clipa ce nenoroc i-a provocat
Un penaj atat de neinteresant
Dintre toate culorile de pe lume....
Ma rog, e doar un fel de a spune
 
Zbura cu gratia tacuta a bucuriei ce umple tot
Cu siguranta apei ce oriunde isi gaseste locul
Cu linistea plina de zumzet a unei dimineti de duminica
 
Eu stiam ca in stomacul meu locuiau demult o multime de fluturi
Desi nu i-am vazut niciodata ei m-au facut sa ma bucur
Ma gadilau intr-un fel irezistibil
Si ajunsesem sa cred ca sunt de fapt invizibili
Desi stiu sa apara la fix intr-un fel incredibil
Ma gandeam ca s-au mutat intr-o vreme intr-un alt stomac
Ceva mai fin mai prietenos mai putin incarcat
Cu o camera poate speciala de iarba
In care ai putea trai o vara intreaga
Iar iarna te-ai cuibari adanc in fan
Oare ce ar putea fi mai bun?
 
Desi acum sunt sigura ca ei se fac de fapt ca nu mai sunt
Nici nu stiu cum sa spun ca sa nu uit
Sau sa nu mi se para un gand nebunesc
Ca atunci cand se intampla
Imediat dupa ce ma trezesc
 
Mi s-a parut ca vad, mergand pe strada
O multime de fluturi ascunsi in iarba
Dormind dusi in casele-stomac
Sau stand agatati ca intr-un bivuac
De o bucata de suflet ramas impietrit
In asteptarea unui alt sfarsit
Dupa un perete plin de treburi si trebuie
Incercau de zor sa se apropie
Pe tobogane fragile de spuma
Ieseau cateodata incetisor pe gura
 
 
 
Ma intreb daca din tine a iesit vreodata
Un fluture colorat cand mergeai pe strada
Mi-ar fi placut sa fi fost pe cand ne tineam de mana
Si imi sopteai incetisor noapte buna
Si sunt sigura ca s-ar fi strecurat putin 
In stomacul meu plin cu rozmarin
S-ar fi pudrat discret cu un praf de polen
Si apoi ar fi sters-o solemn
Lasand o dara de limonada
Ca sa vina si alti fluturi sa-l vada

joi, 14 aprilie 2016

Petrece timp de calitate cu copilul tau


Ca parte implicata alaturi de Itsy Bitsy in campania Petrece timp de calitate cu copilul tau va invit sa parcurgeti aici gandurile mele de sustinere a acestei campanii.

Atunci cand ni se naste copilul si devenim parinti, ne aflam in situatia de a fi cea mai importanta persoana din viata cuiva.. Fie ca vrem, fie ca nu vrem. Fie ca facem sau nu facem ceva pentru asta. Este o sansa dar si o responsabilitate. Mi se pare important sa intelegem ca fiecare dintre noi are un impact direct, profund si concret in viata a cel putin unui om de pe aceasta planeta - copilul nostru. Prin ceea ce facem sau nu facem zi de zi in relatia cu copilul influentam in modul cel mai concret - modul in care creierul copilului se dezvolta, valorile la care el adera, comportamentul sau. Asa ca va invit sa ne punem fiecare intrebarea - Ce fac eu ca parinte in calitate de cea mai importanta si influenta persoana din viata copilului meu? Oare merita efortul de a petrece timp de calitate cu copilul meu?

Ma jucam zilele trecute cu 3 fetite de clasa a 5 a. Si le-am propus un joc - ele 3 sa imi spuna mie porecle - haioase de principiu. Au fost cateva schimburi de replici, dar lucrurile nu prea functionau. Le-am incurajat sa continue. La un moment dat una dintre fetite s-a oprit, s-a uitat la mine si a spus: A…. adica tu vrei sa iti spunem ca si cand ai fi un copil. Da! am spus. Exact asa, ca si cand as fi fost un copil. A fost momentul in care s-a produs declicul intre noi. In acel moment s-a stabilit o relatie de incredere si lucrurile s-au schimbat in mod palpabil. Nu am devenit instant cele mai bune prietene, dar cu siguranta am facut un pas in directia asta.

Copilul nu poate fi rasfatat oferindu-i prea multa iubire si atentie. Pur si simplu acest lucru nu este posibil. Iubirea si atentia construiesc copilul. Copilul poate fi rasfatat - daca prin asta intelegem de exemplu centrarea pe sine fara a tine cont de ceilalti, la o varsta la care copilul poate sa ii ia in calcul pe ceilalti - prin lipsa unor limite clare si ferme. Lipsa de limite poate insemna de exemplu oferirea de lucruri si jucarii de care el nu are neaparata nevoie, dar pe care parintele le ofera in schimbul a ceea ce de fapt nu poate sau nu stie ca poate oferi copilului: timp, atentie, importanta.

Copiii prospera atunci cand parintii sunt alaturi de ei si tin cont de ei.

Fetita mea avea 3 ani si sotul meu zicea mai in gluma mai in serios  Eu sunt seful aici! Eu sunt seful aici! 
La un moment dat eu am spus Ba nu e nimeni seful aici! Am putut vedea cum fata fetitei mele s-a luminat si corpul i s-a relaxat. Se simtea in siguranta- ca ea poate sa isi spuna parerea si ea ca persoana conteaza in familia noastra.

La scoala si la gradinita pot vedea din nou si din nou cum comportamentul copilului se schimba atunci cand atitudinea parintelui in relatie cu el se schimba. 
Prin ceea ce facem zi de zi cu copilul avem un impact direct si concret in viata lui. Nu e niciodata prea tarziu pentru a schimba ceva si a face lucrurile altfel. Experienta de zi cu zi este cea care modeleaza functionarea creierului. Atunci cand experienta se schimba, se va schimba si modul in care copilul reactioneaza si se comporta.
Daca vrem sa schimbam modul in care copilul se comporta e nevoie sa schimbam modul in care parintele se raporteaza si interactioneaza cu copilul. 

Din nou si din nou am vazut cum lucrurile se reduc la ceva fundamental: cum sa ofer copilului dragostea, atentia si grija mea intr-un mod in care sa ajunga cu adevarat la el, pe care el sa il aprecieze si sa il primeasca. Nu e nevoie de bani, jucarii scumpe sau tehnici sofisticate. E nevoie sa cobor fizic la nivelul copilului meu sa il privesc in ochi si sa il ascult. Si sa ii spun: Te iubesc! Am vazut cum o ora pe saptamana de timp special parinte - copil poate schimba in mod semnificativ atat relatia cat si comportamentul copilului. Si de aici mai departe se poate construi.

Ca parinte, asculta cu interes ce are de spus copilul. Permite-I cand se poate sa preia controlul – sa se simta puternic, sa faci macar in joaca exact ceea ce spune el. Opreste-te si lasa-l sa spuna ce are el nevoie.  Creeaza ritualuri de timp special cu el – un loc in care sa mergeti impreuna, un gest special cand va intalniti, un mod special de a merge impreuna la culcare - de citit, de dragalit, de cuibarit. Un joc anume al vostru cand el merge cu bicicleta si tu il insotesti. Sau pur si simplu uitati-va impreuna la stele.

Stand impreuna fara a face neaparat ceva planificat construieste spatiul necesar pentru a va auzi si a va recunoaste.

joi, 14 ianuarie 2016

Parinti si copii


               De ani de zile, o discutie despre violenta asupra copiilor duce invariabil la segregarea participantilor in tabere care purced la lupta crancena. Fiecare incearca sa-l striveasca pe celalalt, ratiunea si argumentul sunt lasate deoparte. Intra cu totii pe teren traumatic si interactiunile se schimba. Nu mai discuta ca adulti care isi folosesc resursele cautand solutia unei probleme curente reale.

               Un tunel in timp se deschide si undeva acolo, departe, e copilul batut care a fost fiecare dintre ei.  Copilul traumatizat. Copilul umilit, rusinat in fata agresiunii. Palma de la mama, cureaua de la tata, linia peste maini de la profa de franceza, urecheatul bunicului, ochii incarcati de furie, grimasa... sau lucruri mult mai dure. Iubirea se indeparteaza cu repeziciune, ramane neputinta si nevoia de a se ascunde undeva, departe de toata rusinea.

               De-o parte a baricadei, un parinte incearca sa salveze copilul abuzat, cu care se identifica,  de cealalta, un parinte incearca si el sa se salveze, negand trauma si gasind valente educative bataii.
               Un parinte e coplesit de nevoia de a apara copilul. Nevoia de a pedepsi parintele bataus. Violenta trebuie sa inceteze, cu orice pret. Orice violenta e egala cu alta, orice copil e egal cu altul, orice parinte e egal cu altul, intr-o incercare disperata de a se salva pe sine copil. De a sterge cu buretele trauma. Sa dispara. Fiindca are nevoie sa se simta puternic, capabil sa se apere. Are nevoie sa se distanteze cat mai mult de neputinta, de umilinta, de rusine. Sa nu le simta. E prea dureros, e intolerabil.
               Parintele din tabara adversa are si el nevoie sa se distanteze cat de mult poate de trauma lui, sa nu simta. Nici nu se poate uita la copilul care a fost. Sta departe si isi spune cu vocea agresorului din trecut ca a meritat-o si i-a facut bine. A fost batut ca sa devina om. A fost batut cu iubire. Avea nevoie sa fie batut. Orice copil e egal cu altul, orice parinte e egal cu altul, intr-o incercare disperata de a se salva pe sine copil. Copiii au nevoie sa fie batuti, ca sa devina oameni, asa ca noi. Asa se pastreaza iubirea parintilor. Ar fi intolerabila durerea.

               Se uita unul la altul, dar nu se mai vad parinti amandoi. Nu mai sunt doi adulti rationali cautand o solutie la o problema reala, din prezent. Sunt doi oameni absorbiti de trecutul lor traumatic. Nu ajung niciodata la o solutie, doar se lupta unul cu celalalt.  
               Ar avea nevoie sa poata tolera ce a fost. Sa isi trateze traumele, sa-si integreze vulnerabilitatile. Abia atunci ar putea ramane adulti in dialog, ar putea ramane in prezent. Eliberati de chingile trecutului, cu siguranta ar gasi o solutie suficient de buna. S-ar regasi empatici unii cu altii, ar invata sa puna limite sanatoase, fara violenta. Si-ar ierta scaparile si ar creste ca si comunitate, impreuna.

               Nu suntem toti parintii intr-una din taberele astea,  dar observ ca multi, dintre cei care se pronunta pe tema asta, sunt. Pentru ca unii nu pot uita iar altii nu pot sa se uite. Pentru ca adultul nu poate sterge memoria copilului care a fost, poate doar sa-l asculte si sa-l inteleaga. Iar in acest dialog palmele doar imbratisaza. 


marți, 15 decembrie 2015

Nu pot controla ceea ce simt


Continui seria promisa despre emotii - cu un alt mit: Nu pot controla ceea ce simt.

Acesta e un mit care merita o dezbatere pe masura. Autoarea articolului-sursa il expediaza intr-o abordare de tip cognitiv-comportamentala: daca schimbi modul in care gandesti sau te comporti, poti schimba modul in care simti.

As spune ca o jumatate din mit este adevarata. Emotiile se nasc in corp, pornind de la senzatii, ajung in amigdala - cea din creier - si de acolo pot sau nu sa fie procesate prin intermediul cortexului frontal.

Capacitatea noastra de a regla emotiile la nivelul etajelor superioare ale creierului este o abilitate care se construieste incepand din copilarie. Despre asta am vorbit mai pe larg in articolul anterior.

Capacitatea noastra de a regla emotiile se poate de asemenea imbunatati pe parcursul intregii vieti. Prin invatare empatica in relatiile noastre semnificative. Prin terapie. Cu ajutorul neuronilor oglinda. Meditand.

Pe de alta parte, evolutia a avut grija de noi, si atunci cand de exemplu situatia e de pericol iminent, gandirea constienta nu prea mai are nimic de spus si corpul reactioneaza instantaneu pe baza celor inregistrate la nivelul amigdalei.

Adica nu: aha, observ ca e un sarpe. Oare a scapat de la zoo si e imblanzit? Poate il confund totusi cu altceva. Sa ma dau la o parte? Tipul asta de rationament e rezervat pentru situatiile mult mai relaxate, ca de exemplu atunci cand te intalnesti cu cea care era cea mai buna prietena a ta inainte sa devina cea mai buna prietena a prietenului tau. Varianta care asigura supravietuirea ar fi asa: zbang cu bata pe sarpe. Iar apoi investighezi daca era sau nu intr-adevar un sarpe. Pentru cei mai putin curajosi/intelepti, fuga in directia opusa poate fi alegerea optima. Acum cred ca e mai clar cum se intampla cu crimele pasionale.

In cazurile in care traim evenimente foarte puternice, traumatizante, emotiile inunda pur si simplu creierul si nu mai exista sansa unei reglari constiente. Acest fapt poate afecta profund modul in care reactionam in situatiile de pericol si poate deregla mecanismul implicit de detectare a pericolului. Este ceea ce se intampla cu soldatii care se intorc din lupta si evalueaza orice sunet din casa ca indicator de pericol de mortal.

Insa exista multi dintre noi care sunt maestri in a controla ceea ce simt, in sensul de a nu lasa sa de vada  pe fata lor ceea ce simt, atat de mult incat si ei sunt convinsi ca nu simt ceea ce simt. Atunci cand frica este in sine o emotie care ameninta supravietuirea sau care este interpretata ca fiind de netolerat, invatam ca aparent sa nu mai simtim frica. Nu mai putem sa o vedem sau sa o numim si alegem un sentiment mai confortabil – spre exemplu furia- care ne permite sa ramanem/sa ne simtim puternici.
Costul acestui tip de control poate fi insa foarte mare. Se transpune in lipsa de contact cu sinele autentic. In negarea a ceea ce se intampla cu adevarat in corp. In rigiditate, retragere si evitare.

Cum arata pana la urma un control sanatos al emotiilor?

Primul pas in controlul emotiilor este in mod paradoxal, acceptarea lor. Observarea modului in care ele se intampla si care sunt factorii care le declanseaza. Identificarea lor corecta. A-mi permite sa simt ceea ce simt, fara frica, vinovatie sau rusine, este primul pas in luarea in proprietate a emotiilor. 

A fi in contact cu corpul si a-i permite sa se exprime. A recunoaste umilinta din inima mea sub stratul de furie provocat de jignirea care mi-a fost aruncata in fata. A sta cu umilinta aceea si a-i arata compasiune si intelegere pana corpul pare sa se relaxeze si sa se elibereze de rusine. A intelege ca umilinta cea veche a copilului din mine are nevoie de multa iubire si intelegere ca sa nu mai apara iar si iar in fiecare umilinta reala sau perceputa din viata mea de adult.

In fapt, nu putem impiedica o anumita emotie sa se formeze sau nu in corpul nostru. Dar putem invata sa ne uitam la ea si sa o separam de reactia noastra comportamentala imediata. Incet incet putem trece peste reactia automata, acolo unde  nu (mai) este adaptativa, permitandu-ne o evaluare a situatiei inainte de a actiona,  ceea ce are beneficiul de a facilita modelarea unei reactii mai adecvate la context.

Vorbind despre emotii si diversele intamplari care ne-au marcat de-a lungul vietii, putem ajunge sa domolim reactiile invatate in trecut si care in prezent se dovedesc neadaptative, sau chiar sa le facem sa dispara. Putem sa nu mai simtim teroare atunci cand trebuie sa vorbim in public sau sa nu ne mai fie jena sa intrebam unde e strada Biruintei.

Tehnicile de conectare cu prezentul de tip mindefulness, meditatia, exercitiile fizice dupa modelul yoga sau pilates, pot fi de mare ajutor in intelegerea modului de functionare a corpului si in mentinerea unui contact sanatos cu el, iar impreuna cu un demers terapeutic continator, pot schimba modul in care ne raportam si reactionam in ceea ce priveste emotiile.

Pentru a ne imprieteni mai bine cu corpul nostru, a-i acorda atentia de care are nevoie si a ne bucura de el, puteti incerca aceasta meditatieBody Scan

Inchei cu cuvintele frumoase din introducerea cartii scrise de Isabelle Filliozat:

Emotia este in inima individului, este expresia Vietii din el. A sti sa o asculti, sa o respecti, inseamna sa-l asculti si sa-l respecti pe cel care o traieste. […] emotia are un sens, o intentie. Ea este menita sa vindece. Descarcarile emotionale sunt un mijloc de a ne elibera de consecintele experientelor dureroase. […] reprimarea emotiilor este daunatoare

Surse
8 Mituri despre emotii
Paul Ekman, “Emotii date pe fata”, Editura Trei
Isabelle Filliozat, “Emotiile si trairile copiilor”, Editura Cosmos

duminică, 13 decembrie 2015

despre Apolodor si nu numai

Am fost saptamana trecuta la Apolodor. La Green Hours. Cu Ada Milea, Dorina Chiriac si Radu Banzaru.
O bucurie a cantarii, a improvizatiei, a creativitatii.
Reascultand in acest prilej, un pic magic recunosc, am auzit niste sensuri mai profunde ale calatoriei lui Apolodor, pe care m-am gandit sa le impartasesc aici.

Il vedem pe Apolodor cum, desi pare fericit si multumit in locu(rile) in care se gaseste iar si iar, reconstruind-si permanent viata si re-descoperindu-se, are intotdeauna apoi impulsul de a pleca. Unde? La fratii lui din Labrador, singura constanta a vietii sale. Nostalgia cuibului initial este de netrecut, in lipsa unei conexiuni initiale autentice cu familia. Momentul cresterii nu a oferit suficiente seminte de stabilitate, iar Apolodor tanjeste iar si iar despre reunirea cu familia de origine, in speranta acelui moment perfect de acceptare care sa ii dea acele radacini mult ravnite.

In calatoria lui, Apolodor descopera cum ajutorul poate veni din cele mai neasteptate locuri. Prietenii lui din targul Mosilor au prieteni la randul lor aiurea prin lume. Initial, lumea pare sa existe cu singurul scop de a-l ajuta sa ajunga la destinatie, chiar daca asta presupune si o serie de ocoluri. De-a lungul drumului, intalneste si oameni care sunt buni si il ajuta fara niciun motiv, asa pur si simplu. Extraordinar, de-a dreptulJ Nu mai spun de limba jucausa si infinit cuceritoare si inovatoare in care Gellu Naum povesteste toate aceste intamplari, prin glasul plin de vraja al actorilor si cantaretilor.

Apolodor se gaseste un pic surprinzator si pentru el dar si pentru cei din jur in diverse posturi pline de curaj si cateodata de-a dreptul eroice, atunci cand aventurile lui in locuri tihnite si prietenoase par sa se fi terminat, determinandu-l sa iasa din starea de placuta moleseala fara griji in care e suficient sa le faci pe plac celoralalti si pare ca ai cam tot ce iti doresti – sau mai degraba ce isi doresc ceilalti de la tine. Si ce sa vezi, diamantele nu aduc fericirea, pana la urma, ci doar ceva mai multa huzureala.

In acelasi timp, dusmanii ce reies din noua lupta lui cu raul, par sa il urmareasca iar si iar. Odata hotarat sa lupte de partea binelui – a unui bine in acelasi timp universal dar si foarte personal, vede ca oricat de departe ajunge, si oricat de in siguranta s-ar simti, raul personificat in talharul din Connecticut il regaseste iar si iar. E nevoie de ceva lupta, determinare si multa poezie ca Apolodor sa reuseasca sa lase raul in urma, aproape cu pretul propriei vieti. Destul de mult pentru un pinguin, nu-I asa?

Insa tocmai cand parea ca ar fi momentul pentru rasplata mult asteptata, Apolodor mai are de invatat ceva. Sa se supuna rigorilor unui program fix si pre-determinat, conceput in cele mai mici amanunte ale fiecarei zile din viata sa de robotul-savant-nebun care il vedea pe Apolodor ca pe mostenitorul lui. Se pare ca tipul acesta de dragoste parinteasca nu e chiar pe gustul firii sale artistice, si de data asta plecarea a fost definitiva si a coincis in final cu regasirea mult-idealizatei sale familii.

Si ce credeti, a ramas Apolodor pe deplin fericit si regasit in sanul propriei familii? Desigur ca nu. A fost nevoie de aceasta intreaga calatorie ca sa isi dea seama ca adevarata sa familie se gaseste in alta parte. Unde altundeva, decat la Targul Mosilor, acolo unde si-a gasit adevarata sa vocatie de artist si de unde calatoria sa initiatica a inceput. Se pare ca drumul de intoarcere a fost mult mai lipsit de peripetii si a durat pret de mai putin de-o pagina.


Asadar, va invit cu drag sa mergeti sa vedeti macar o data spectacolul Apolodor. Cu Ada Milea, Dorina Chiriac si Radu Banzaru si/sau alti artisti care li s-au alaturat de-a lungul diverselor reprezentatii. Eu am inregistrarea pe disc, dar, credeti-ma, nu e acelasi lucru. Aceasta intalnire magica si vie dintre muzica si poezie merita un public cat mai numeros.

marți, 15 septembrie 2015

Ar trebui sa simt diferit

Articolele tip 10 pasi prin care sa devii un parinte mai bun nu sunt chiar pe gustul meu, dar de data asta am gasit un articol cu numaratoare care merita toata atentia.
Articolul este despre emotii si lucrurile gresite pe care le gandim despre emotii.
Imi propun sa dezvolt aici lista de mituri identificate in articolul original, oferind explicatii proprii. Intentia nu este sa fac o traducere a originalului.

Deci, sa purcedem:
Mitul nr.1: Ar trebui sa ma simt diferit

O, da. Ar trebui sa fiu bucuroasa ca am primit cadoul asta dragut, da parca mi se pare ca cam vrei sa ma manipulezi cu el, asa ca sunt cam furioasa. Da nu e frumos sa fii furios pe cineva care iti face un cadou. Ar trebui sa iti fie rusine ca esti furioasa in loc de recunoscatoare. Dar nu imi place sa simt rusine, asa ca mai bine raman furioasa pe mine ca nu sunt in stare sa ma relaxez si sunt cam paranoica. Asa imi trebuie, oricum nu sunt buna de nimic.

Si iata cum un moment simplu se lasa cu un ghem in stomac si emotii amestecate ca intr-un film care ruleaza constant pe fundal si nici nu (mai) stii ce te-a lovit. Te simti prost mai multe ore si ramai cu un gust amar. Nu poti sa intelegi foarte bine cum ai ajuns in punctul asta. Oare de ce?

Primul lucru la animalele astea numite emotii este sa stii cum le cheama, cine sunt si cum se manifesta. Ca sa le poti identifica in simtirea proprie insa, e nevoie de exercitiu si ghidare corecta care incepe inca din copilarie.
Fetita de 4 ani primeste un cadou care nu ii place si spune asta. Daca raspunsul parintelui este adecvat: inteleg ca nu iti place cadoul, este in regula; totusi, e politicos sa ii multumesti doamnei care ti l-a oferit, totul se incheie aici.
Daca insa parintele se simte rusinat si vinovat de reactia fetitei (probabil pentru ca a experimentat aceste lucruri la randul lui in copilaria sa), va incerca sa ii invalideze reactia initiala - de neplacere si respingere - si sa ii spuna in schimb cum ar trebui sa se simta recunoscatoare si bucuroasa. Prin repetitia acestei situatii, incet-incet, copilul ajunge sa suprapuna reactia invatata peste cea autentica, ajungand sa confunde ceea ce simte sau pur si simplu sa ignore.
Prin aceeasi modalitate, in familiile in care bucuria este absolut necesara pentru bunul mers al lucrurilor, tristetea poate ajunge o emotie neacceptata, fiind tot timpul inlocuita cu furia. Ajungem astfel ca atunci cand ni se intampla ceva trist, in loc sa simtim tristetea, sa ne infuriem - pe noi, pe cei din jur, pe obiecte.

Cunoasterea si identificarea corecta a emotiilor inca din copilarie ne poate asigura o buna igiena emotionala. Daca recunosc ce mi se intampla in interior, reusesc sa pun in cuvinte si sa nu ma simt rusinat de ceea ce simt sau obligat sa simt altceva pentru a ma conforma cerintelor sociale.

Aceasta se intampla cand mama oglindeste inca de la inceput emotiile bebelusului. Copilul poate vedea pe fata mamei ceea ce el ii transmite si poate intelege din reactia mamei ca aceasta este o reflectare a emotiei lui si nu propria emotie a mamei. Astfel, mama digera pentru el emotiile pe care nu le intelege sau care sunt mult prea coplesitoare si i le poate da inapoi intr-un mod pe care copilul il poate integra. Care il ajuta sa se inteleaga si incet incet sa isi construiasca propriul sistem de reglare emotionala. Mai departe vorbele vin sa intregeasca imaginea - Observ ca esti suparat. Cred ca iti e foarte greu sa te desparti de prietena ta cu care v-ati jucat asa de frumos impreuna. Te inteleg. Uite mai stam 5 minute pana va luati la revedere si  maine ne vom intalni din nou.

A lasa spatiu copilului pentru a-si trai emotiile si a nu ne speria de emotiile puternice pe care el le manifesta, a putea sa le oglindim intr-o forma inteligibila pentru el, sunt conditii esentiale pentru a facilita capacitatea lui de a-si regla propriile emotii.
Insa pentru ca aceasta sa aiba loc, e nevoie ca adultul sa poata sta cu furtuna de emotii pe care o trezeste in el reactiile copilul din fata lui si mai este nevoie ca el la randul lui sa poata gestiona de o maniera sanatoasa propriile sale emotii.

Sursa de inspiratie:

joi, 16 iulie 2015

A fi sau a nu fi... OK

S-a scris si se scrie mult despre stima de sine. Cercetari peste cercetari, retete de crestere, mantre de repetat in fata oglinzii, beneficii, erori. Unii cred ca e deja un concept perimat si supraevaluat si ar trebui sa ne redirectionam atentia si eforturile spre cresterea starii de bine prin alte parghii. Eu cred ca indiferent de conceptele la moda, fiecare dintre noi incercam toata viata, mai mult sau mai putin constient, sa stabilizam un raspuns favorabil la intrebarea Sunt OK?

Stima de sine e ceea ce simti fata de tine. Se construieste toata viata, insa nucleul ei, destul de rezistent in timp, se naste relational, in copilarie, si tine de “a fi” in regula, asa cum esti, ca persoana printre alte persoane. Cand un copil nu e acceptat asa cum e, cand e nevoie sa fie perfect ca sa fie OK, sau sa faca pe plac, sau sa fie puternic si sa nu ceara nimic, sau sa incerce din greu in permanenta, sentimentul de neadecvare, asa cum e, va predomina si va intretine o stima de sine scazuta. O astfel de persoana ajunsa adulta, se va valoriza doar atat timp cat performeaza conditia. Doar atunci va simti ca merita o viata buna si e in regula.
Sentimentul de neadecvare, de lipsa de valoare personala, e foarte dificil de tolerat. Cu cat e mai mare, cu atat implica mai multa suferinta si, in functie de personalitatea fiecaruia si de contextul timpuriu de dezvoltare, unele persoane se vor detasa de el, creandu-si o stima de sine gonflata. Se vor comporta ca si cum ar fi foarte valoroase, isi vor exagera succesele si nu-si vor accepta niciodata esecurile, atribuindu-le altora. La prima vedere vor afisa o stima de sine inalta, insa sub ea, bine ascuns celorlalti si propriei constiinte, pandeste sentimentul neadecvarii si lipsei de valoare ca fiinta umana. Superioritatea protejeaza intotdeauna de o inferioritate prea dureroasa.


Parte din stima de sine tine si de “a face”, e sentimentul de autoeficacitate, convingerea ca esti capabil sa rezolvi eficient diverse sarcini, increderea in propriile abilitati. Ea se cladeste prin experiente de reusita in abordarea sarcinilor, in special a celor care-ti solicita abilitatile inalte. Adica atunci cand reusesti ceva ce-ti parea dificil. Nu poate inlocui sentimentul de a fi OK, desi multi se straduiesc in directia asta, doar il completeaza.


O persoana cu o buna stima de sine e echilibrata, se simte valoroasa asa cum e, se place, isi cunoaste abilitatile si are incredere in ele, isi cunoaste vulnerabilitatile si le accepta natural, privindu-le cu compasiune. E o persoana care nu se prabuseste in cazul unui esec si nici nu-l atribuie altora, ci e capabila sa si-l asume si sa invete din el. E o persoana care nu depinde prea mult de ceilalti sa-i hraneasca si sa-i valideze stima de sine, fiindca a interiorizat sentimentul propriei valori. Se vad deja avantajele, nu?

Daca te recunosti printre cei care se simt in neregula si ai vrea sa faci ceva pentru tine, autocunoasterea e calea de urmat. Din cauza nucleului despre care spuneam, de obicei e nevoie ca autocunoasterea asta sa fie facilitata intr-o relatie terapeutica, insa orice demers de autocunoastere, intreprins cu compasiune si avand ca scop acceptarea, e bine venit.