marți, 15 decembrie 2015

Nu pot controla ceea ce simt


Continui seria promisa despre emotii - cu un alt mit: Nu pot controla ceea ce simt.

Acesta e un mit care merita o dezbatere pe masura. Autoarea articolului-sursa il expediaza intr-o abordare de tip cognitiv-comportamentala: daca schimbi modul in care gandesti sau te comporti, poti schimba modul in care simti.

As spune ca o jumatate din mit este adevarata. Emotiile se nasc in corp, pornind de la senzatii, ajung in amigdala - cea din creier - si de acolo pot sau nu sa fie procesate prin intermediul cortexului frontal.

Capacitatea noastra de a regla emotiile la nivelul etajelor superioare ale creierului este o abilitate care se construieste incepand din copilarie. Despre asta am vorbit mai pe larg in articolul anterior.

Capacitatea noastra de a regla emotiile se poate de asemenea imbunatati pe parcursul intregii vieti. Prin invatare empatica in relatiile noastre semnificative. Prin terapie. Cu ajutorul neuronilor oglinda. Meditand.

Pe de alta parte, evolutia a avut grija de noi, si atunci cand de exemplu situatia e de pericol iminent, gandirea constienta nu prea mai are nimic de spus si corpul reactioneaza instantaneu pe baza celor inregistrate la nivelul amigdalei.

Adica nu: aha, observ ca e un sarpe. Oare a scapat de la zoo si e imblanzit? Poate il confund totusi cu altceva. Sa ma dau la o parte? Tipul asta de rationament e rezervat pentru situatiile mult mai relaxate, ca de exemplu atunci cand te intalnesti cu cea care era cea mai buna prietena a ta inainte sa devina cea mai buna prietena a prietenului tau. Varianta care asigura supravietuirea ar fi asa: zbang cu bata pe sarpe. Iar apoi investighezi daca era sau nu intr-adevar un sarpe. Pentru cei mai putin curajosi/intelepti, fuga in directia opusa poate fi alegerea optima. Acum cred ca e mai clar cum se intampla cu crimele pasionale.

In cazurile in care traim evenimente foarte puternice, traumatizante, emotiile inunda pur si simplu creierul si nu mai exista sansa unei reglari constiente. Acest fapt poate afecta profund modul in care reactionam in situatiile de pericol si poate deregla mecanismul implicit de detectare a pericolului. Este ceea ce se intampla cu soldatii care se intorc din lupta si evalueaza orice sunet din casa ca indicator de pericol de mortal.

Insa exista multi dintre noi care sunt maestri in a controla ceea ce simt, in sensul de a nu lasa sa de vada  pe fata lor ceea ce simt, atat de mult incat si ei sunt convinsi ca nu simt ceea ce simt. Atunci cand frica este in sine o emotie care ameninta supravietuirea sau care este interpretata ca fiind de netolerat, invatam ca aparent sa nu mai simtim frica. Nu mai putem sa o vedem sau sa o numim si alegem un sentiment mai confortabil – spre exemplu furia- care ne permite sa ramanem/sa ne simtim puternici.
Costul acestui tip de control poate fi insa foarte mare. Se transpune in lipsa de contact cu sinele autentic. In negarea a ceea ce se intampla cu adevarat in corp. In rigiditate, retragere si evitare.

Cum arata pana la urma un control sanatos al emotiilor?

Primul pas in controlul emotiilor este in mod paradoxal, acceptarea lor. Observarea modului in care ele se intampla si care sunt factorii care le declanseaza. Identificarea lor corecta. A-mi permite sa simt ceea ce simt, fara frica, vinovatie sau rusine, este primul pas in luarea in proprietate a emotiilor. 

A fi in contact cu corpul si a-i permite sa se exprime. A recunoaste umilinta din inima mea sub stratul de furie provocat de jignirea care mi-a fost aruncata in fata. A sta cu umilinta aceea si a-i arata compasiune si intelegere pana corpul pare sa se relaxeze si sa se elibereze de rusine. A intelege ca umilinta cea veche a copilului din mine are nevoie de multa iubire si intelegere ca sa nu mai apara iar si iar in fiecare umilinta reala sau perceputa din viata mea de adult.

In fapt, nu putem impiedica o anumita emotie sa se formeze sau nu in corpul nostru. Dar putem invata sa ne uitam la ea si sa o separam de reactia noastra comportamentala imediata. Incet incet putem trece peste reactia automata, acolo unde  nu (mai) este adaptativa, permitandu-ne o evaluare a situatiei inainte de a actiona,  ceea ce are beneficiul de a facilita modelarea unei reactii mai adecvate la context.

Vorbind despre emotii si diversele intamplari care ne-au marcat de-a lungul vietii, putem ajunge sa domolim reactiile invatate in trecut si care in prezent se dovedesc neadaptative, sau chiar sa le facem sa dispara. Putem sa nu mai simtim teroare atunci cand trebuie sa vorbim in public sau sa nu ne mai fie jena sa intrebam unde e strada Biruintei.

Tehnicile de conectare cu prezentul de tip mindefulness, meditatia, exercitiile fizice dupa modelul yoga sau pilates, pot fi de mare ajutor in intelegerea modului de functionare a corpului si in mentinerea unui contact sanatos cu el, iar impreuna cu un demers terapeutic continator, pot schimba modul in care ne raportam si reactionam in ceea ce priveste emotiile.

Pentru a ne imprieteni mai bine cu corpul nostru, a-i acorda atentia de care are nevoie si a ne bucura de el, puteti incerca aceasta meditatieBody Scan

Inchei cu cuvintele frumoase din introducerea cartii scrise de Isabelle Filliozat:

Emotia este in inima individului, este expresia Vietii din el. A sti sa o asculti, sa o respecti, inseamna sa-l asculti si sa-l respecti pe cel care o traieste. […] emotia are un sens, o intentie. Ea este menita sa vindece. Descarcarile emotionale sunt un mijloc de a ne elibera de consecintele experientelor dureroase. […] reprimarea emotiilor este daunatoare

Surse
8 Mituri despre emotii
Paul Ekman, “Emotii date pe fata”, Editura Trei
Isabelle Filliozat, “Emotiile si trairile copiilor”, Editura Cosmos

duminică, 13 decembrie 2015

despre Apolodor si nu numai

Am fost saptamana trecuta la Apolodor. La Green Hours. Cu Ada Milea, Dorina Chiriac si Radu Banzaru.
O bucurie a cantarii, a improvizatiei, a creativitatii.
Reascultand in acest prilej, un pic magic recunosc, am auzit niste sensuri mai profunde ale calatoriei lui Apolodor, pe care m-am gandit sa le impartasesc aici.

Il vedem pe Apolodor cum, desi pare fericit si multumit in locu(rile) in care se gaseste iar si iar, reconstruind-si permanent viata si re-descoperindu-se, are intotdeauna apoi impulsul de a pleca. Unde? La fratii lui din Labrador, singura constanta a vietii sale. Nostalgia cuibului initial este de netrecut, in lipsa unei conexiuni initiale autentice cu familia. Momentul cresterii nu a oferit suficiente seminte de stabilitate, iar Apolodor tanjeste iar si iar despre reunirea cu familia de origine, in speranta acelui moment perfect de acceptare care sa ii dea acele radacini mult ravnite.

In calatoria lui, Apolodor descopera cum ajutorul poate veni din cele mai neasteptate locuri. Prietenii lui din targul Mosilor au prieteni la randul lor aiurea prin lume. Initial, lumea pare sa existe cu singurul scop de a-l ajuta sa ajunga la destinatie, chiar daca asta presupune si o serie de ocoluri. De-a lungul drumului, intalneste si oameni care sunt buni si il ajuta fara niciun motiv, asa pur si simplu. Extraordinar, de-a dreptulJ Nu mai spun de limba jucausa si infinit cuceritoare si inovatoare in care Gellu Naum povesteste toate aceste intamplari, prin glasul plin de vraja al actorilor si cantaretilor.

Apolodor se gaseste un pic surprinzator si pentru el dar si pentru cei din jur in diverse posturi pline de curaj si cateodata de-a dreptul eroice, atunci cand aventurile lui in locuri tihnite si prietenoase par sa se fi terminat, determinandu-l sa iasa din starea de placuta moleseala fara griji in care e suficient sa le faci pe plac celoralalti si pare ca ai cam tot ce iti doresti – sau mai degraba ce isi doresc ceilalti de la tine. Si ce sa vezi, diamantele nu aduc fericirea, pana la urma, ci doar ceva mai multa huzureala.

In acelasi timp, dusmanii ce reies din noua lupta lui cu raul, par sa il urmareasca iar si iar. Odata hotarat sa lupte de partea binelui – a unui bine in acelasi timp universal dar si foarte personal, vede ca oricat de departe ajunge, si oricat de in siguranta s-ar simti, raul personificat in talharul din Connecticut il regaseste iar si iar. E nevoie de ceva lupta, determinare si multa poezie ca Apolodor sa reuseasca sa lase raul in urma, aproape cu pretul propriei vieti. Destul de mult pentru un pinguin, nu-I asa?

Insa tocmai cand parea ca ar fi momentul pentru rasplata mult asteptata, Apolodor mai are de invatat ceva. Sa se supuna rigorilor unui program fix si pre-determinat, conceput in cele mai mici amanunte ale fiecarei zile din viata sa de robotul-savant-nebun care il vedea pe Apolodor ca pe mostenitorul lui. Se pare ca tipul acesta de dragoste parinteasca nu e chiar pe gustul firii sale artistice, si de data asta plecarea a fost definitiva si a coincis in final cu regasirea mult-idealizatei sale familii.

Si ce credeti, a ramas Apolodor pe deplin fericit si regasit in sanul propriei familii? Desigur ca nu. A fost nevoie de aceasta intreaga calatorie ca sa isi dea seama ca adevarata sa familie se gaseste in alta parte. Unde altundeva, decat la Targul Mosilor, acolo unde si-a gasit adevarata sa vocatie de artist si de unde calatoria sa initiatica a inceput. Se pare ca drumul de intoarcere a fost mult mai lipsit de peripetii si a durat pret de mai putin de-o pagina.


Asadar, va invit cu drag sa mergeti sa vedeti macar o data spectacolul Apolodor. Cu Ada Milea, Dorina Chiriac si Radu Banzaru si/sau alti artisti care li s-au alaturat de-a lungul diverselor reprezentatii. Eu am inregistrarea pe disc, dar, credeti-ma, nu e acelasi lucru. Aceasta intalnire magica si vie dintre muzica si poezie merita un public cat mai numeros.

marți, 15 septembrie 2015

Ar trebui sa simt diferit

Articolele tip 10 pasi prin care sa devii un parinte mai bun nu sunt chiar pe gustul meu, dar de data asta am gasit un articol cu numaratoare care merita toata atentia.
Articolul este despre emotii si lucrurile gresite pe care le gandim despre emotii.
Imi propun sa dezvolt aici lista de mituri identificate in articolul original, oferind explicatii proprii. Intentia nu este sa fac o traducere a originalului.

Deci, sa purcedem:
Mitul nr.1: Ar trebui sa ma simt diferit

O, da. Ar trebui sa fiu bucuroasa ca am primit cadoul asta dragut, da parca mi se pare ca cam vrei sa ma manipulezi cu el, asa ca sunt cam furioasa. Da nu e frumos sa fii furios pe cineva care iti face un cadou. Ar trebui sa iti fie rusine ca esti furioasa in loc de recunoscatoare. Dar nu imi place sa simt rusine, asa ca mai bine raman furioasa pe mine ca nu sunt in stare sa ma relaxez si sunt cam paranoica. Asa imi trebuie, oricum nu sunt buna de nimic.

Si iata cum un moment simplu se lasa cu un ghem in stomac si emotii amestecate ca intr-un film care ruleaza constant pe fundal si nici nu (mai) stii ce te-a lovit. Te simti prost mai multe ore si ramai cu un gust amar. Nu poti sa intelegi foarte bine cum ai ajuns in punctul asta. Oare de ce?

Primul lucru la animalele astea numite emotii este sa stii cum le cheama, cine sunt si cum se manifesta. Ca sa le poti identifica in simtirea proprie insa, e nevoie de exercitiu si ghidare corecta care incepe inca din copilarie.
Fetita de 4 ani primeste un cadou care nu ii place si spune asta. Daca raspunsul parintelui este adecvat: inteleg ca nu iti place cadoul, este in regula; totusi, e politicos sa ii multumesti doamnei care ti l-a oferit, totul se incheie aici.
Daca insa parintele se simte rusinat si vinovat de reactia fetitei (probabil pentru ca a experimentat aceste lucruri la randul lui in copilaria sa), va incerca sa ii invalideze reactia initiala - de neplacere si respingere - si sa ii spuna in schimb cum ar trebui sa se simta recunoscatoare si bucuroasa. Prin repetitia acestei situatii, incet-incet, copilul ajunge sa suprapuna reactia invatata peste cea autentica, ajungand sa confunde ceea ce simte sau pur si simplu sa ignore.
Prin aceeasi modalitate, in familiile in care bucuria este absolut necesara pentru bunul mers al lucrurilor, tristetea poate ajunge o emotie neacceptata, fiind tot timpul inlocuita cu furia. Ajungem astfel ca atunci cand ni se intampla ceva trist, in loc sa simtim tristetea, sa ne infuriem - pe noi, pe cei din jur, pe obiecte.

Cunoasterea si identificarea corecta a emotiilor inca din copilarie ne poate asigura o buna igiena emotionala. Daca recunosc ce mi se intampla in interior, reusesc sa pun in cuvinte si sa nu ma simt rusinat de ceea ce simt sau obligat sa simt altceva pentru a ma conforma cerintelor sociale.

Aceasta se intampla cand mama oglindeste inca de la inceput emotiile bebelusului. Copilul poate vedea pe fata mamei ceea ce el ii transmite si poate intelege din reactia mamei ca aceasta este o reflectare a emotiei lui si nu propria emotie a mamei. Astfel, mama digera pentru el emotiile pe care nu le intelege sau care sunt mult prea coplesitoare si i le poate da inapoi intr-un mod pe care copilul il poate integra. Care il ajuta sa se inteleaga si incet incet sa isi construiasca propriul sistem de reglare emotionala. Mai departe vorbele vin sa intregeasca imaginea - Observ ca esti suparat. Cred ca iti e foarte greu sa te desparti de prietena ta cu care v-ati jucat asa de frumos impreuna. Te inteleg. Uite mai stam 5 minute pana va luati la revedere si  maine ne vom intalni din nou.

A lasa spatiu copilului pentru a-si trai emotiile si a nu ne speria de emotiile puternice pe care el le manifesta, a putea sa le oglindim intr-o forma inteligibila pentru el, sunt conditii esentiale pentru a facilita capacitatea lui de a-si regla propriile emotii.
Insa pentru ca aceasta sa aiba loc, e nevoie ca adultul sa poata sta cu furtuna de emotii pe care o trezeste in el reactiile copilul din fata lui si mai este nevoie ca el la randul lui sa poata gestiona de o maniera sanatoasa propriile sale emotii.

Sursa de inspiratie:

joi, 16 iulie 2015

A fi sau a nu fi... OK

S-a scris si se scrie mult despre stima de sine. Cercetari peste cercetari, retete de crestere, mantre de repetat in fata oglinzii, beneficii, erori. Unii cred ca e deja un concept perimat si supraevaluat si ar trebui sa ne redirectionam atentia si eforturile spre cresterea starii de bine prin alte parghii. Eu cred ca indiferent de conceptele la moda, fiecare dintre noi incercam toata viata, mai mult sau mai putin constient, sa stabilizam un raspuns favorabil la intrebarea Sunt OK?

Stima de sine e ceea ce simti fata de tine. Se construieste toata viata, insa nucleul ei, destul de rezistent in timp, se naste relational, in copilarie, si tine de “a fi” in regula, asa cum esti, ca persoana printre alte persoane. Cand un copil nu e acceptat asa cum e, cand e nevoie sa fie perfect ca sa fie OK, sau sa faca pe plac, sau sa fie puternic si sa nu ceara nimic, sau sa incerce din greu in permanenta, sentimentul de neadecvare, asa cum e, va predomina si va intretine o stima de sine scazuta. O astfel de persoana ajunsa adulta, se va valoriza doar atat timp cat performeaza conditia. Doar atunci va simti ca merita o viata buna si e in regula.
Sentimentul de neadecvare, de lipsa de valoare personala, e foarte dificil de tolerat. Cu cat e mai mare, cu atat implica mai multa suferinta si, in functie de personalitatea fiecaruia si de contextul timpuriu de dezvoltare, unele persoane se vor detasa de el, creandu-si o stima de sine gonflata. Se vor comporta ca si cum ar fi foarte valoroase, isi vor exagera succesele si nu-si vor accepta niciodata esecurile, atribuindu-le altora. La prima vedere vor afisa o stima de sine inalta, insa sub ea, bine ascuns celorlalti si propriei constiinte, pandeste sentimentul neadecvarii si lipsei de valoare ca fiinta umana. Superioritatea protejeaza intotdeauna de o inferioritate prea dureroasa.


Parte din stima de sine tine si de “a face”, e sentimentul de autoeficacitate, convingerea ca esti capabil sa rezolvi eficient diverse sarcini, increderea in propriile abilitati. Ea se cladeste prin experiente de reusita in abordarea sarcinilor, in special a celor care-ti solicita abilitatile inalte. Adica atunci cand reusesti ceva ce-ti parea dificil. Nu poate inlocui sentimentul de a fi OK, desi multi se straduiesc in directia asta, doar il completeaza.


O persoana cu o buna stima de sine e echilibrata, se simte valoroasa asa cum e, se place, isi cunoaste abilitatile si are incredere in ele, isi cunoaste vulnerabilitatile si le accepta natural, privindu-le cu compasiune. E o persoana care nu se prabuseste in cazul unui esec si nici nu-l atribuie altora, ci e capabila sa si-l asume si sa invete din el. E o persoana care nu depinde prea mult de ceilalti sa-i hraneasca si sa-i valideze stima de sine, fiindca a interiorizat sentimentul propriei valori. Se vad deja avantajele, nu?

Daca te recunosti printre cei care se simt in neregula si ai vrea sa faci ceva pentru tine, autocunoasterea e calea de urmat. Din cauza nucleului despre care spuneam, de obicei e nevoie ca autocunoasterea asta sa fie facilitata intr-o relatie terapeutica, insa orice demers de autocunoastere, intreprins cu compasiune si avand ca scop acceptarea, e bine venit.



luni, 16 martie 2015

Cum ne pregateste binele pentru destul de mult rau



Aud in jurul meu voci care spun “ daca copilul traieste intr-un mediu bun si securizant in care nevoile sale sunt recunoscute si implinite, cum va fi el pregatit sa faca fata realitatii crude?”
“La ce bun sa ducem copilul intr-un mediu scolar potrivit si prietenos, cand putem spune ca printre putinele calitati ale sistemului actual de invatamant este aceea ca il pregateste pentru tot ce poate fi mai rau in viata sa ca adult?”
Putem admite ca fiecare parinte poate avea undeva in coltul mintii sale o intrebare in acest sens: cum va fi pregatit copilul meu sa faca fata duritatii, rautatii si cruzimii care se pot gasi in lumea reala, daca eu vreau sa il cresc in cel mai frumos, intelegator si sigur mediu pe care sunt capabil sa i-l ofer?
Sa ne gandim putin: ce inseamna a-I oferi copilului un mediu bun de crestere, o relatie buna si hranitoare cu parintii sai, grija, siguranta, apreciere, intelegere? Inseamna ca el va creste cu sentimentul valorii sale intrinseci, ca fiinta umana. Ca va avea incredere in sine, ca isi va cunoaste interesele sale autentice. Ca va putea sa se bucure de viata, de sine, de ceilalti.
Ca va putea sa isi pastreze granitele personale, sa nu aiba nevoie sa se identifice pana la pierderea de sine in relatia cu persoane sau parti din lumea din jurul lui.
Pe de alta parte, grija din relatia parinte-copil trebuie constant insotita de capacitatea de a pune limite si a defini consecinte pentru comportamentele nedorite.  Copilul nu creste intr-un glob de sticla, ci are contact cu regulile si restrictiile lumii inconjuratoare prin medierea parintelui. Valorile si regulile familiei si ale societatii sunt transmise prin acest mecanism normativ care are rolul de a pregati copilul pentru functionarea independenta in societate.
Ce se intampla insa in cazul in care discrepantele dintre mediul de acasa si mediul exterior familiei sunt foarte mari?
Aici intervine mecanismul  care ne-a asigurat de-a lungul vremii supravietuirea ca specie, si anume adaptabilitatea. Capacitatea de adaptare este esentiala pentru o viata implinita, si este una din caracteristicile unei functionari psihice bune. Flexibilitatea mentala si psihica asigura selectarea unor solutii potrivite atat pentru individ cat si pentru cei din jur. Din contra, rigiditatea este in genere un indicator al patologiei sau al unor mecanisme de aparare ineficiente.
Adaptabilitatea, flexibilitatea, in ultima instanta creativitatea cu care putem aborda viata vin bineinteles dintr-o combinatie de factori ce tin de temperament, de inzestrarea genetica, insa si de ceea ce am construit si obtinut din relatia noastra primara cu figurile de atasament-mama, tata, alte persoane semnificative din viata noastra.
As spune ca a ajuta la construirea in copil a sentimentului valorii sale personale, a increderii in sine, a competentei personale, este cel mai mare dar cu care il putem trimite in lume. Este ca un scut care il poate proteja in momentele de rascruce si care il va sprijini in gasirea sau regasirea drumului propriu. A cultiva bucuria de a trai si construirea propriului sens al vietii va ramane in mod fundamental in tesatura fiintei sale si il va ghida pe tot parcursul vietii. Cu cat acest mediu bun de crestere se va intinde pe o perioada mai lunga, cu atat mai mult va beneficia de timpul “bun” de construire a propriei personalitati si cu atat va fi mai pregatit pentru orice ar putea veni in viata sa.
Acest proces il vad foarte similar cu orice alt proces de crestere: cu cat un copac este mai ingrijit si protejat cat este mic, cu cat se afla intr-un loc mai favorabil dezvoltarii sale, cu atat este mai probabil sa isi poata lua din mediu substantele nutritive de care are nevoie pentru a se transforma intr-un arbore puternic si frumos care va ajunge la maturitate si va face ceea ce arborii sunt destinati sa faca. Spre deosebire de arbori, le putem darui copiilor nostri posibilitatea de a-si gasi oricand un mediu prielnic, ca si propria interpretare asupra timpului pe care il au de petrecut pe pamant.

joi, 12 februarie 2015

Incredere

   Ai venit pe lume increzator, pregatit sa te atasezi de mama si sigur ca vei fi ingrijit de ea. Nici macar nu-ti puneai problema daca nevoile tale vor fi implinite sau nu, natura isi urma cursul. Aveai incredere.

   Poate ai fost norocos si mama ta s-a adaptat si a raspuns adecvat nevoilor tale, creand in felul asta un mediu sustinator, securizant pentru tine.
   Cu alte cuvinte a fost o mama suficient de buna, cum spunea Donald Winnicott. “Suficient” e un termen foarte important aici, nu desemneaza mediocritatea, ci modul optim de a se adapta, mai intai aproape total la nevoile copilului si apoi din ce in ce mai putin, pe masura ce copilul creste si poate gestiona esecul adaptarii, permitand in felul acesta tranzitia spre mai multa autonomie.
   In cazul asta ai crescut cu increderea nestirbita in oameni. Ceilalti sunt de incredere. Asta nu inseamna desigur ca esti credul, inseamna ca pleci in evaluarea celorlalti de la premiza ca sunt de incredere. Te apropii de ei cu asteptari pozitive, iti permiti sa-i cunosti mai bine, ai relatii satisfacatoare.

   Poate ai fost mai putin norocos si mama ta nu a avut resursele necesare pentru adaptarea optima la nevoile tale. Poate nici mama ei nu le-a avut. Poate a fost mult prea distanta sau s-a straduit sa fie mama perfecta, in incercarea ei de a controla tot in jurul tau. Asteptarea ta, ca ea sa raspunda nevoilor tale, a fost frustrata de prea multe ori.
   Daca asta a fost cazul tau, increderea ti-a fost afectata, mai mult sau mai putin. Ceilalti nu sunt de incredere. E ca si cum ai avea o bariera intre tine si ei. Ti-e dificil sau aproape imposibil sa te apropii, macar cat sa-i cunosti. Ii eviti sau cauti permanent garantii si incerci sa controlezi relatiile. Traiesti cu convingerea, constienta sau nu prea, ca nu vor sau nu sunt capabili sa iti raspunda pozitiv.

   Experienta de viata si-a pus amprenta pe stilul tau de relationare. Desi el poate fi schimbat, la fel ca si credinta conform careia oamenii nu sunt de incredere, te invarti intr-un cerc vicios. Lipsa increderii te tine departe exact de relatiile care ar putea sa ti-o redea.

luni, 2 februarie 2015

Fericirea de fiecare zi



Te-ai gandit vreodata ca nefericirea e un mit? Ca de fapt nu suntem nascuti pentru nefericire, ci venim echipati cu tot ce avem nevoie sa fim fericiti?
Ueori pare ca aceasta lume face tot ce poate sa ne condamne la nefericire. Sa ne explice cat de gresit ne-am nascut si cat de nepotriviti suntem; cata lipsa de educatie avem si cata nevoie e sa ne invete ei ce si cum trebuie sa facem. Vocile din noi sunt usor de convins ca asa e. Pentru ca sunt si vocile lor.
Oare de ce nu se tin cursuri de mirosit florile si de privit cerul? Cand ne-am pierdut impulsul fundamental de a ne bucura de viata, de a ne opri pur si simplu si a admira privelistea, fara sa numim asta mindfulness si sa privim pe youtube filmulete care ne invata despre meditatie?
Secretul sta in lucrurile simple; si lucrurile simple sunt cel mai greu de facut.
 Daca ti se pare ca e normal sa fii stresat tot timpul, poate ca ai vrea sa schimbi ceva.
 Daca ti se pare normal sa fii preocupat de campania de marketing a companiei in timp ce te joci cu copilul tau, poate e timpul sa iei o pauza.
Daca traiesti permanent cu frica zilei de maine, desi nu exista niciun pericol evident, poate ai vrea sa vorbesti cu cineva despre asta.
Normalitatea poate arata complet diferit. Ai dreptul la normalitatea lui a fi. La normalitatea de a te simti multumit. De a te simti implinit. De a te putea juca din toata inima. De a putea opri gandurie rele. De a putea fi fericit. De a te bucura de viata. Zi de zi.

marți, 27 ianuarie 2015

Asertivitate

Asertivitatea e in psihologie precum democratia in politica.
Vine cu drepturi si responsabilitati si o poti exercita doar dintr-o stare interna de libertate.

Cand esti asertiv te pozitionezi si comunici de la egal la egal, iti enunti opiniile, ceri ce ai nevoie, refuzi ce nu doresti, simplu si direct, respectandu-te pe tine si pe ceilalti (ca fiinte umane, nu te gandi ca e cazul sa-i si admiri). Tot asertiv esti si cand accepti ca ceilalti pot fi sau nu de acord cu opiniile tale si iti pot implini sau nu nevoile.
Nu mai esti asertiv cand agresezi, cand incerci sa manipulezi, cand nu te exprimi, nu ceri si nu refuzi, desi ai avea nevoie sa o faci.

Probabil ai auzit deja ca ai nevoie sa cumperi niste carti, sa te inscrii la niste cursuri din care sa inveti sa comunici asertiv pentru a-ti imbunatati relatiile. As putea sa iti scriu si aici cum sa iti alcatuiesti frazele ca sa sune asertiv, insa cred ca nu te-as ajuta prea mult. Ti-as preda o reteta a vorbirii de succes, care te-ar lasa balta exact cand ai avea mai mare nevoie de ea.   

Parerea mea e ca ai nevoie sa descoperi ca esti important, contezi, ai valoare. Sa te simti ca atare in mod autentic. Ca toate lucrurile simple, asta poate fi dificil de realizat. In special daca ai crescut intr-o familie in care mereu altii erau mai importanti decat tine, in care era de asteptat sa nu ceri si sa nu refuzi. Poate te simti mai prejos decat ceilalti sau poate te-ai adaptat la o pozitie mai confortabila, mai presus decat ceilalti. Oricum ar fi, te invit sa te gandesti cat de important ti s-a permis sa fii in familia ta de origine. De acolo poti incepe drumul spre asertivitate.

luni, 26 ianuarie 2015

Pielea cea noua a imparatului



Ai simtit vreodata cum te lepezi de vechiul tau eu ca de o piele veche de sarpe? Cum te intrebi mirat: oare eram eu cel care nu zambea niciodata? Cum de-am crezut ca nu voi avea niciodata un prieten? Cum se face ca ma simteam singur pe lume? Cum de n-am vazut pana acum cat sunt de frumoasa?
Ti s-a intamplat sa te uiti la poze vechi cu tine si pur si simplu sa nu te recunosti? S-ar putea ca asta sa se fi  intamplat treptat, pe nesimtite si cand te uiti in jur sa vezi ca ceilalti nu au observat nimic; tu te simti nou nout asemeni unei fascinanta persoane pe care abia astepti sa o cunosti, iar cei din jur se poarta cu tine ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat; parca ai merge prin lume in varful degetelor chicotind in sinea ta si pastrand cel mai dulce secret posibil; te bucuri de pielea ta noua ca un copil ce alearga prin ploaie intr-o zi de vara; desi, la un moment dat, ti-ai dori ca cineva sa observe; cineva in afara de acel cineva care te-a insotit in calatoria ta de redescoperire; cineva…pentru ca in ciuda pielii tale noi bucati mai vechi din tine par sa ramana pentru totdeauna intepenite in aceleasi jocuri desuete si demodate
Pentru ca uneori avem nevoie ca cineva sa ne laude atat de tare si de convingator hainele noastre cele noi, nevazute de nimeni pana atunci, nebagate in seama nici macar de noi, incat sa avem curajul sa pasim prin lume cu capul sus si complet goi in speranta ca un copil va vedea in toata splendoarea ei pielea noastra cea noua si stralucitoare
Oare cum ar fi?

Emotie



Tremurul din glasul meu
Vibreaza adanc in sufletul meu
Isi face loc ca o piatra intr un cerc de aPa
Se aude distinct pe frecventa inimii mele
Izbeste incapatanat colivia inchipuirilor mele
Oare auziti muzica emisferelor mele
Ajunge pana la voi strigatul mut al bucuriei mele
Renascute din cenusa suferintei ancestrale
Ingropate adanc in
Tremurul din glasul meu
Care urca precum apa din vechi puturi parasite
Isi face loc ca piatra
Vibreaza in sufletul meu